tzurca

Ca orice bun crestin, (inainte de Craciun) am inceput sa-mi primenesc blogul, varza (inca) dupa furtunile ce-au rascolitu’ weblogu’. Treptat, treptat, incepe si el sarmanu’ sa se ordoneze, sa mai recapete din pozele si reprezentarile cartografice radicale sau pseudo-. Dar aceasta actiune este cronofaga. Informatiile de pe trafic.ro nu sunt inbucuratoare pentru mine. Ca urmare se impune (musai) o postare, alta decat muzica. Despre politica n-am cum sa postez, ca a devenit indigesta (sunt antipesedist si antibasescu’) – si lucrurile se aranjeaza bine intre cele doua formatiuni antipatice mie. Politica e cu atat mai indigesta, cu cat trebuie sa recunosc ca am fost la votare si am dat un vot de corectie statistica (PDL-ului si PNL-ului, nu mai stiu exact care la camera, care la senat). Despre geografie … exista geografie fizica, exista gegrafie umana … nimic mai banal, si un razboi (inca) nedomolit intre ele. Cele doua geografii raman cantonate (in spatiul carpatodanubianopontic) in cofrajele atat de durabil construite de marii clasici (Simion Mehedinti, si altii – vedetzi pe aglomeratii).

Scrie d-nul aglomeratii (la fel de dibaci!) pe blogul intim al domniei sale, intrebandu-se (mai degraba retoric) daca stim ce-i ala metavers. De aceea mi-am cantonat postarea in spatiul pe care cu netzarmurita mandrie patriotica il denumim carpatodanubianopontic si mai ales intr-un timp in care cu sigurantza nu aveam pe aici nici pecenegi, nici maghiari, nici turci, nici rusi, nici nemtzi, ci doar elemente ale bogatei flore si (mai ales) faune cretacice si jurasice, exclusiv romanesti. Feriga era feriga romaneasca, la fel si dinozauru’.  Si inca de pe vremea aceea, cu atata estetica a peisajului cretacic si jurasic, romanu’ (daca nu se nascu’) deveni poet. Din Holocen incepand, versul sau incepu sa capete substanta si din Pleisocen, rafinament: “ foaie verde…”, “raul, ramul”, “pe-un picior de plai, pe-o gura de rai”, toate elemente fizico-geografice in care amestecul antropicului e mai degraba periferic, de curatzire ecologica (mai taiem gatul la un turc, mai luam viatza unui cioban). In pleisocenu’ superior, odata cu definitivarea metanaratiunii de legitimare, versul devine metavers, cu functie de definire (fara echivoc): Noi suntem romani, Noi suntem romani… (Noi suntem aici pe veci stapani).

O seara buna.

Un caz aparte în morfologia reţelei de aşezări urbane a acestei etape îl reprezintă Cetatea Albă şi Chilia (Licostomo), colonii comerciale genoveze, începând cu a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Aceste două centre urbane vechi au avut o geneză diferită faţă de celelalte oraşe ale viitorului stat moldovenesc. Teritoriul slab populat în care s-au inserat nu era capabil să genereze un centru urban. Apariţia lor nu a fost determinată de o necesitate locală de structurare a unei organizări de tip sistemic, fie ea şi elementară; de aceea, pe tot parcursul Evului Mediu timpuriu, cele două centre urbane, nu s-au erijat în nuclee ale unor sisteme locale de aşezări. De fapt, funcţia lor determinantă, aceea de factorie, nu necesita în mod obligatoriu un hinterland proxim populat şi cu o densitate mare a aşezărilor rurale. Posibilitatea de comunicare directă şi facilă pe mare cu lumea ponto-mediteraneeană a constituit resortul apariţiei şi persistenţei lor în timp ca relee care mijloceau relaţiile comerciale dintre regiunea baltică şi sudul Europei. Dacă, în cazul lor, nu putem identifica un hinterland de proximitate şi nici calitatea de centre de polarizare ale unor sisteme de aşezări elementare, putem însă aprecia că dispuneau de un hinterland portuar imens, care acoperea, în linii generale, istmul ponto-baltic. Astfel logica spaţială a apariţiei şi evoluţiei lor devine una determinată de relaţii „hubs and spokes”.  

Cetatea Albă, singurul centru urban de pe teritoriul Moldovei istorice care s-a perpetuat pe tot parcursul Evului Mediu, este continuatorul anticului Tyras. Vechea colonie grecească a fost una dintre puţinele care au rezistat ca aşezare comercială în spaţiul pontic, în perioada marilor migraţii, e adevărat repliindu-se ca importanţă. Care au fost resorturile care au imprimat această rezistenţă în timp a oraşului? Răspunsul la această întrebare îl putem identifica parţial analizând poziţia geografică a acestuia. Oraş-port, Cetatea Albă se află la Limanul Nistrului, care în acea perioadă avea deschidere la Marea Neagră şi asigura un pescaj optim navelor vremii. Nistrul asigura centrului comercial un hinterland lărgit, vasele comerciale putând înainta mult în amonte. Un alt element important de care trebuie să ţinem seama îl reprezintă drumul continental, ce-i asigura relaţia cu zona istmului ponto-baltic. Deşi în anumite secvenţe nesigur, datorită insecurităţii ce a caracterizat spaţiul est-european în perioada marilor migraţii, drumul se reactivează la intervale de timp relativ scurte, care induc supravieţuirea oraşului. Acesta dobândeşte o importanţă mult mai mare în timpul luptelor dintre Imperiul mongol şi coloniile italiene nord-pontice (1343-1347), care imprimă nesiguranţă drumului tătărăsc (care lega Caffa de Lvov).

Calitatea de simplă factorie imprimă Cetăţii Albe o mai mare rezistenţă în calea invaziilor din Evul Mediu timpuriu. O formaţiune statală elementară dependentă de acest oraş ar fi însemnat un lest, care nu i-ar fi asigurat supravieţuirea. Funcţie urbană aproape exclusivă, comerţul i-a indus defensivă oraşului mai mult decât puteau să o facă zidurile de apărare. Pragmatismul devine, într-o atare situaţie, modalitatea de asigurare a viitorului economic al oraşului. Faptul că reprezenta unul dintre puţinele relee comerciale ce puteau asigura relaţia dintre spaţiul ponto-mediteraneean şi nordul şi estul Europei, i-a imprimat autonomie în raport cu diversele organizări politice care i-au asigurat controlul, doar parţial. Indiferent de stăpâni, aceştia aveau nevoie de Cetatea Albă şi, mai ales, de veniturile sale.

Extinderea teritorială a formaţiunii statale iniţiale (marca) a stârnit multe controverse în rândul istoricilor. Majoritatea au întrevăzut ca limite răsăritene ale acesteia Siretul (cf. M. Costăchescu, C. Matasă), pornind de la logica spaţială a funcţiei sale principale. Astfel, în opinia lor,  pentru a fi eficientă, marca trebuia să includă toate pasurile care asigurau relaţia cu Transilvania. Alţii merg mai departe şi fixează frontiera pe Prut, considerând că spaţiul dintre Carpaţi şi Siret ar fi prea îngust pentru asigurarea defensivei Transilvaniei şi Regatului Ungar (C.C. Giurescu). Ultima ipoteză este mai puţin credibilă, deoarece aceasta a fost susţinută, mai ales, în perioada postbelică, când limita dintre România şi U.R.S.S. se mută pe Prut.

O simplă analiză a limitelor ţinuturilor, care au funcţionat în Moldova perioadei secolelor al XIV-lea şi al XV-lea, infirmă ambele ipoteze. Nimeni nu contestă faptul că expansiunea teritorială a mărcii/statului a fost extrem de rapidă şi că această formaţiune statală a reuşit, într-un timp scurt, să includă teritoriile de la sud de interfluviul dintre valea Moldovei şi a Neamţului, precum şi cele de la est de Siret. Însă expansiunea teritorială a fost treptată. Faptul ne este demonstrat de suprafaţa mare a ţinutului Sucevei şi, mai ales, de prezenţa în interiorul acestuia a trei dintre cele mai mari centre urbane ale vremii (Civitas Moldaviensis, Suceava, Siret) – cf. fig. 1. Mai mult chiar, metonimia, care stă la baza ipotezei formării organizărilor prestatale, sugerează existenţa pe teritoriul viitorului ţinut al Sucevei a trei organizări statale elementare, centrate pe aşezările urbane menţionate. Pe de altă parte, mulţi cercetători susţin ideea că limitele ţinuturilor din prima parte a existenţei statului moldovenesc, nu reprezintă altceva decât vechi hotare ale statelor elementare. Pornind de la aceste considerente, marca iniţială s-a suprapus, în linii mari, viitorului ţinut al Sucevei, fiind alcătuită din comasarea a trei formaţiuni statale anterioare (cf. fig. 2). Acest teritoriu cuprindea şi pasurile care asigurau relaţia cu nordul Transilvaniei şi Maramureşul (Tihuţa, respectiv Prislopul). Probabil ţinutul Sucevei şi cel al Moldovei cuprindeau şi izvoarele celor două râuri care le drenau, teritoriu care se regăsea în secolul al XIV-lea în ţinutul Ţeţinei. Conform acestei ipoteze, vechile state elementare de la sud de această formaţiune s-au conservat pentru un timp. În sprijinul acestei idei vine şi o altă realitate teritorială a Evului Mediu timpuriu; la sud de Ţara Moldovei, în sensul ei restrâns, dincolo de aliniamentul flişului şi cel cristalino-mezozoic, se găsea ţinutul secuilor, populaţie fidelă statului maghiar; acest ţinut transilvănean, funcţiona, el însuşi, ca o formaţiune teritorială defensivă. Acest fapt, coroborat şi cu rugozitatea mare a spaţiului, determinată de lăţimea mare a lanţului montan şi de numeroasele catene paralele ale Carpaţilor Orientali, impunea un caracter redundant unei extinderi teritoriale iniţiale, spre sud, a Ţării Moldovei; ergonomia spaţiului funcţiona, defensiva fiind asigurată de cele două entităţi teritoriale militare contigue.

Ipoteza pe care am înaintat-o asigură centralitatea râului Moldova, dar şi a capitalei. Un teritoriu mai vast ar fi putut imprima un alt nume formaţiunii statale, mai ales că râul Moldova este unul mai modest ca dimensiune decât Siretul, după confluenţa cu Suceava sau în comparaţie cu râul Bistriţa. Fixarea capitalei la Civitas Moldaviensis, pe lângă motivaţia strict geografică menţionată, poate fi pusă şi pe seama numeroasei şi prosperei comunităţi săseşti, de care se leagă evoluţia centrului urban…